teologieConstanta
Doriți să reacționați la acest mesaj? Creați un cont în câteva clickuri sau conectați-vă pentru a continua.

cosmogonia sumeriană

In jos

cosmogonia sumeriană Empty cosmogonia sumeriană

Mesaj  Admin Mar Noi 27, 2012 1:09 pm

O prima carte este bineînţeles Sfânta Scriptură, Deuteronomul, psalmii, Iov etc.
Apoi, pentru cercetare comparativă poti trece la alternativele contemporane triburilor evreieşti, Sumerul, Mesopotamia:
cosmogonia sumeriană Copia_de_Enki
Enûma Eliš – tableta I – cartea sumeriana a Creatiei
Enûma Eliš – tableta II – cartea sumeriana a Creatiei
Enûma Eliš – tableta III – cartea sumeriana a Creatiei
De ce este important să cunoşti aceste cărţi? Pentru că există destule voci care afirmă - chiar şi teologi de marcă, precum pr. prof. A. Niculcea - că autorul biblic al Facerii s-a inspirat din această trilogie sumeriană şi a rescris-o "exorcizând-o" sau "deconstructivând-o" de idolatrie şi arătând măreţia lui Dumnezeu, dar păstrând conţinutul celor 7 zile ritualice în care se citea câte un fragment din creaţia zeilor în templul din Nippur.


Ultima editare efectuata de catre Admin in Mar Noi 27, 2012 1:35 pm, editata de 1 ori
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 67
Data de înscriere : 25/09/2012
Varsta : 46
Localizare : Constanta

http://ctcresearch.ro

Sus In jos

cosmogonia sumeriană Empty elemente comune între Enuma Elis si cartea Facerii

Mesaj  Admin Mar Noi 27, 2012 1:12 pm

Admin
Admin
Admin

Mesaje : 67
Data de înscriere : 25/09/2012
Varsta : 46
Localizare : Constanta

http://ctcresearch.ro

Sus In jos

cosmogonia sumeriană Empty zeităţi la asiro-babilonieni

Mesaj  Admin Mar Noi 27, 2012 1:14 pm

Religia asiro-babiloniană s-a grefat pe filonul religios oferit de sumero-akkadieni, păstrându-se astfel un număr foarte mare de zei. Cei mai importanţi dintre ei se pot împărţi pe triade. Această realitate ne duce cu gândul la căutarea nedeplină a unei dogme care va fi prezentată deplin în Noul Testament: Dumnezeu este Treime de Persoane. Iată câteva din triadele asiro-babiloniene:
1. Triada cosmică, care este formată din Anu care este personificarea zeilor. El uzurpă tronul tatălui său Alalu, dar este muşcat de fiul său Kumarbi, care îi suge puterea şi îl transformă într-un deus otiosus. Simbolul său este un coif cu două coarne, pus pe altar iar cifra sa este 60.
Enlil este zeul atmosferei, care i-a despărţit pe părinţii său, Anu (cerul) şi Enki (pământ), care erau uniţi într-un hieros gamos. El are calitatea de a-l fi creat pe om din argilă (lut), modelându-l cu mâinile sale. El ar fi descoperit oamenilor plugul şi cazmaua şi poartă pe piept „tăbliţele destinelor”, unde sunt împletite firele vieţilor oamenilor. Templul său principal este la Nippur iar numărul său sacru este 50.
Enki sau Ea este divinitatea apelor dulci, dătătoare de viaţă. Oraşul lui este Eridu, lângă Golful Persic. Enki ar fi salvat omenirea de la potop. Pe soţia sa o cheamă Damkina iar fiul lor este Marduk. Numărul lui sacru este 40.
2. Triada astrală este formată din divinităţi care simbolizează această parte a universului. Este vorba în primul rând despre zeul Sin, care corespunde ZEULUI SUMMERIAN Nanna. Sin este zeul lunii, o divinitate masculină, cu un rol deosebit în viaţa liturgică, care se orienta după fazele lunii. El avea întâietate faţă de zeul soare, deoarece la semiţi ziua începea de cu seară. Cu timpul, când societatea babiloniană a devenit preponderent agrară, Sin va face loc ca importanţă soarelui, adică zeului Şamaş.
Sin este reprezentat stând pe tron cu o barbă mare, în mâini cu insemnele regale (sceptrul şi toiagul) iar pe cap purtând o tiară cu patru perechi de coarne, sub care era secera lunii, „barca cea curată a lunii”. Numărul sacru al lui Sin era 30, iar simbolul lui este semiluna, „barca cea strălucitoare a cerului”.
Şamaş este fiul lui Sin, reprezentând soarele. În stela lui Hammurabi, Şamaş este sculptat dând codul de legi lui Hammurabi. Aşadar, Şamaş este zeul dreptăţii şi judecătorul oamenilor, la fel ca şi Osiris. Ca zeu al luminii, Şamaş este şi zeul ghicitorilor, al magilor din Babilon. Numărul sacru al lui Şamaş este 20 iar simbolul lui este discul solar, în care se află o stea cu patru colţuri iar în Asiria el era reprezentat de un disc solar cu aripi.
Ishtar este de fapt o transpunere a lui Inanna, zeiţa Venus sau luceafărul. Ea era fiica lui Sin şi deci sora lui Şamaş, cumulând în sine toate atributele zeiţei feminine, devenind astfel o divinitate de prim rang în panteonul babilonean. Numărul ei era 15 iar templul ei principal se afla în cetatea Uruk. Atribuţiile acestei zeiţe erau multiple şi amintim câteva dintre cele mai reprezentative.
- ea era zeiţa fecundităţii, a plăcerii senzuale. Preotesele sau ierodulele sale din templul de la Uruk practicau prostituţia sacră cu scopul de a face rodnică viaţa familiei sau a ţării.
- în al doilea rând Ishtar era şi zeiţa războiului, fiind stăpâna bătăliilor. În acest sens ea era reprezentată călărind un leu, purtând tolbe cu săgeţi iar la brâu o sabie.
- în fine, al treilea sens al acestei zeiţe este cel sapienţial, simbolizând înţelepciunea divină, cumulată în ea. Ishtar stăpânea regatele şi destinele oamenilor; ea înmâna regelui sceptrul puterii, fiind considerată protectoarea tronului.
Hadad sau Adad este zeul furtunii, care putea fi atât binevoitor cât şi malefic. Simbolul lui era fulgerul care era de asemenea şi arma răzbunării sale. Numărul lui era 6. El era reprezentat simbolic cu un ciocan în mână şi un snop de fulgere în cealaltă.
Ninurta este zeul războiului şi al vânătorii, după ce înainte el fusese un zeu al războiului.
Marduk este un zeu foarte popular şi foarte cinstit de babilonieni. În cetatea Babilonului el era văzut ca un zeu solar, însă odată cu creşterea prestigiului acestei cetăţi, el devine stăpânul zeilor. În mitul Enuma Elish, el îl va ucide pe monstrul Tiamat şi creează din cadavrul lui lumea. În fiecare zi de Anul Nou, un preot citea mitul Enuma Elish, poporul amintindu-şi de victoria lui Marduk asupra lui Tiamat, în templul închinat celui dintâi în oraşul E-Sagila.
Dummuzi sau Tammuz este un zeu vegetal, ocrotitor al agriculturii şi al turmelor. El este de asemenea şi soţul lui Ishtar. Când zeiţa coboară în infern pentru a prelua puterea zeiţei morţii, Ereshkigal, Tammuz nu numai că nu o plânge, ci petrece plin de veselie, ştiind că Ishtar a fost prinsă şi legată în infern. Revenită pe pământ şi găsindu-l în toiul petrecerilor, Ishtar îl pedepseşte, astfel încât el intră în lumea subpământeană, revenind pe pământ doar o jumătate de an. De aceea, toamna, după cules, femeile plângeau plecarea lui Tammuz în lumea demonică. O atare scenă o găsim în Vechiul Testament, înfierată pe profetul Iezechiel (Iez. 8, 14).
Ereshkigal (în summeriană, Kigallu) este zeiţa infernului, avându-l ca soţ pe Nergal, zeul morţilor. Mitul spune că zeii au făcut o masă, invitându-o şi pe Ereshkigal la ea, dar aceasta a refuzat. Mai mult, ea l-a trimis pe zeul ciumei (Namtar). Atunci, ca să o pedepsească, zeii l-au trimis pe Nergal, zeul războiului să o aducă legată, dar el s-a îndrăgostit de zeiţă şi a rămas şi el ca zeu al morţilor.
Între alte divinităţi mai putem aminti Tigru şi Eufrat, cele două ape foarte importante pentru babilonieni. De asemenea, existau o serie de spirite bune şi rele care populau lumea şi care puteau fi invocate spre ajutorul sau răzbunarea omului.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 67
Data de înscriere : 25/09/2012
Varsta : 46
Localizare : Constanta

http://ctcresearch.ro

Sus In jos

cosmogonia sumeriană Empty literatura akkadiană

Mesaj  Admin Mar Noi 27, 2012 1:42 pm

T reptata cucerire a Sumerului de către akkadienii semiţi spre sfârşitul mileniului al III-lea, a necesitat redactarea celor
mai vechi „dicţionare” cunoscute în istoria omenirii. „Cuceritorii akkadieni, împrumutând şi sistematizând scrierea
veche sumeriană, au păstrat şi lucrările lor literare pe care le-au studiat şi le-au imitat mult timp după ce limba sumeriană
dispăruse ca limbă vorbită”.
Toate acestea au impus redactarea de dicţionare prin care expresiile şi cuvintele sumeriene să fie traduse în akkadiană.
Tot de la sumerieni au împrumutat akkadienii „ştiinţa listelor”, care a însemnat pentru aceştia o ştiinţă lexicografică şi
gramaticală, care avea drept scop studierea limbii sumeriene . Limba sumeriană continuând să rămână o limbă religioasă şi
savantă a Mesopotamiei, studiul vocabularului care avea la bază „listele lexicografice bilingve”, se va studia şi exemplifica
prin prezentarea pe două coloane cuprinzând cuvintele sumeriene şi traducerea lor în akkadiană. Tot sub influenţa
sumerienilor, akkadienii au întocmit „liste dinastice”, pe care le-au precizat şi diversificat, devenind adevărate documente
pentru folosul cronicarilor, punând bazele unei istorii nu numai locale, ci şi universale. De asemenea, au preluat de la sumerieni
practica redactării „listelor geografice, care aduc precizări în ceea ce priveşte spaţiul şi datele chiar dacă nu ating
rigurozitatea cerută de ştiinţa autentică, totuşi aduc precizări în domeniul religios, administrativ şi comercial.
Aceste liste au vizat şi domeniul ştiinţelor naturale, zoologie, botanică, geologie, etc., dar akkadienii le-au adus faţă
de sumerieni modificări, completări, care se bazează pe un vocabular mai bogat. Că este dificil a face o distincţie clară
între lucrările din perioada sumeriană şi akkadiană, stă şi Cântecul lacrimilor, consacrat distrugerii Urului, care a fost
scris în primele secole ale mileniului al II-lea î.d.Hr. -în limba sumeriană, deşi aceasta începuse să dispară în faţa noii limbi
semite akkadiană103. O serie de monumente ale literaturii sumero-akkadiene ne sunt oferite în copii transcrise după căderea dinastiei a IlI-a din
Ur şi păstrate în biblioteca templului din Nippur. A face o separaţie de precizie între operele literare din perioada sumeriană faţă de akkadiană este nu numai dificilă, ci aproape imposibilă, pentru că multe din lucrări au fost începute în perioada sumeriană şi continuate în cea akkadiană. Unele teme au fost dezbătute în ambele perioade, cum este mitul coborârii la infern întâlnit în literatura sumeriană, însă în versiunea akkadiană acelaşi mit, Coborârea lui Iştar în Infern, se prezintă cu unele deosebiri semnificative. Captivitatea zeiţei Iştar în versiunea akkadiană se prezintă cu consecinţe dezastruoase pentru existenţa vieţii. Zeii akkadieni, în faţa catastrofei cosmice, îngroziţi de dispariţia vieţii, au intervenit şi au eliberat-o pe Iştar”104 dând astfel posibilitatea continuării fecundităţii printre toate vieţuitoarele pământului. Interesul de care se bucură Coborârea lui Iştar este acela de “a ne informa cu mare exactitate despre concepţia babilonienilor cu privire la viaţa de dincolo”105. Sfârşitul poemului îl aduce în prim plan pe Tamuz, iubitul zeiţei, care cântă din flaut alături de bocitori şi bocitoare. “Avem aici o preţioasă informaţie referitoare la cultul lui Tamuz-Adonis din cele mai îndepărtate vremuri: deja cântările de sărbătoare şi cele de doliu sunt reunite în aceeaşi
solemnitate”.
Cele mai importante creaţii ale religiei akkadiene cunoscute sunt poemul cosmic Enuma eliş şi Epopeea lui Ghilgameş. Poemul creaţiei lumii -Enuma eliş- cuprindea întreaga cosmologie, teogonie, antropogonie şi mitologie mesopotamiană. El se citea la începutul Anului Nou la Babilon
când cereau zeilor să apere continuitatea ordinii naturale a cosmosului, să răsară soarele, luna, apa să ude pământul, să îndepărteze potopul, seceta, cutremurele, bolile, etc. „trimiterea haosului primitiv şi introducerea unei ordini în cosmos a preocupat într-un grad înalt pe mesopotamieni”107. Din amestecul celor două principii primordiale Apsu – apa dulce pe întinsul căreia pluteşte pământul şi Tiamat, soţia lui, apa sărată, au luat naştere alte perechi de zei.
„Când sus, cerul nu fusese (încă) numit
Iar jos, pământul nu purta (încă) un nume,
Când nu există decât Apsu primordialul, născătorul lor, Munumu
Şi Tiamat, cea care le-a dat naştere la toţi;
Ci numai apele lor amestecându-se ca un singur corp,
Nici un loc de păşune nu fusese format (şi) nici măcar un
mărăciniş nu apăruse,
Când nici unul dintre zei nu fusese adus întru fiinţă
Când ei nu fuseseră pe numele lor chemaţi, şi destinele
lor nu fuseseră fixate,
In acest timp fură creaţi zeii înăuntrul lor” .
Enuma eliş, deşi utilizează teme mitice tradiţionale prezintă totuşi o cosmogonie nu prea clară, iar mitologia are la bază pesimismul”109. Epopeea lui Ghilgameş are ca temăprincipală lupta şi căutările eroului Ghilgameş, rege al Urukului în prima jumătate a mileniului III î.d.Hr., de a dobândi
nemurirea. Poemul desfăşurat pe 12 tăbliţe îl reprezintă pe Ghilgameş ca pe un rege despotic şi tiran în Uruk. La ruga locuitorilor disperaţi de nelegiuirile regelui lor, zeii vor crea pe Enkidu cu o forţă titanică şi cu o înfăţişare sălbatică, pentru a-1 înfrunta pe rege. în lupta dintre cei doi, Ghilgameş iese învingător şi este recunoscut drept căpetenie de Enkidu, ajungând prieteni foarte buni. împreună răpun zmeul Humbaba care teroriza pe locuitori şi de aceea va fi primit ca erou de supuşi. în urma acestor fapte măreţe, se aprinde de dragoste pentru Ghilgameş chiar zeiţa Iştar.
Slăvită Iştar şi-a aruncat un ochi spre frumuseţea lui Ghilgameş:
„Vino, Ghilgameş, tu să fii iubitul (meu) !
Dă-mi fructul tău ca pe un dar.
Tu să-mi fi soţ, iar eu să-ţi fiu soţie”
Dar Ghilgameş o respinge pe zeiţa Iştar cu vorbe grele, amintindu-i, mai mult că a ucis pe toţi cei ce au îndrăznit să se îndrăgostească de ea.
„Tu nu eşti decât jeratec ce se stinge la frig;
O uşă dosnică ce nu opreşte rafala şi nici furtuna;
Un palat ce striveşte pe viteazul
Un burduf ce se varsă peste cei ce-1 duc;
Piatră de var ce faci să crape zidul de piatră
La acest răspuns jignitor Iştar cere zeului Anu să zămislească un taur ceresc care să-1 răpună pe Ghilgameş. Dar prietenul Enkidu omoară fiara şi aduce cuvinte de jignire zeiţei, acesta atrage furia zeiţei care-1 atinge cu boală grea şi în cele din urmă moare. Ghilgameş, îngrozit de pierderea prietenului şi de posibilitatea morţii, porneşte în căutarea străbunicului său Ut-Napistim singurul supravieţuitor al Potopului, care dobândise şi nemurirea. Ut-Napistim, după ce-i ascultă durerea îi istoriseşte desfăşurarea potopului şi apoi îl sfătuieşte să pornească în căutarea unei ierbi care mâncată, ar da viaţă fară de moarte. După găsirea ierbii dătătoare de viaţă veşnică, altruist Ghilgameş dorea să o ducă şi locuitorilor Urukului, pentru a-i face şi pe ei nemuritori. Dar pe cale iarba miraculoasă îi este furată de un şarpe, iar eroului nu-i rămâne decât să coboare în „ţara din care nu este întoarcere” pentru a afla tainele vieţii şi morţii. Dar cum era imposibil să ajungă în acea lume, Ghilgameş are mulţumirea de a vorbi cu spiritul prietenului său Enkidu, care îi descrie răspunzându-i la întrebări, soarta celor morţi în lumea de dincolo.
„Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut ?
L-am văzut:
Tatăl său şi mama sa i-au ridicat capul, iar soţia lui a
plâns, pentru el a plâns, pentru el,
Pe cel al cărui cadavru a fost aruncat pe câmp l-ai văzut?
L-am văzut:
Duhul lui n-are odihnă în lumea de jos.
Pe cel de al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească
l-ai văzut?
L-am văzut:
Resturile oalei, farâmiturile de pâine, ce se aruncă în
stradă el mănâncă”"2.
Poemul atât de interesant prin problematica abordată se
întrerupe brusc prin descrierea atât de dureroasă a stării
sufletelor în lumea de dincolo.
Cele două lucrări, Emana eliş (epopeea creaţiei lumii) şiEpopeea lui Ghilgameş „sunt două opere de origine sumeriană, dar în timpul domniei lui Hammurabi au primit forma lor akkadiană”113. Gândirea religioasă akkadiană ne dezvăluie limitele posibilităţilor umane, distanţa dintre oameni şi zei care este imposibil de depăşit. Perioada akkadică dă la iveală doar primele începuturi ale literaturii semite. Din punct de vedere al literaturii este greu de făcut o distincţie clară între epoca akkadică ce a fost urmată de una neo-sumeriană, ştiut fiind că cei care au fost prolifici în
scris au fost sumerienii: să nu uităm că semiţii akkadieni şi-au scris lucrările tot în sumeriană, fapt ce face ca o delimitare strictă a celor două literaturi să fie imposbilă. Deşi mult timp în Sumer s-a folosit limba sumeriană, dar şi limba akkadiană, deci bilingvismul, găsim în akkadiană
consemnate legende despre regii din Akkad, dintre care de mare interes sunt Cronica regelui Sargon şi Lamentaţia,”4
Suveranul în perioada akkadiană, respectiv Sargon, nu mai este un om în serviciul zeului, ci el însuşi, prin opera pe care o realizează pe plan politic şi cultural, devine zeu. Şi în domeniul legislaţiei, domeniu abordat şi în epoca sumeriană prin regele Urukagina socotit şi consemnat de textele istorice drept primul legislator „în dinastia semită din Akkad dreptul era la mare cinste, dovadă stând reliefurile din acea epocă unde judecătorul stă alături de rege”115. O serie de monumente antice, cum este şi obeliscul regelui Manistusu, erau acoperite cu texte juridice. Pentru credibilitatea şi justeţea actului legislativ, judecăţile aveau loc în templu unde luau parte şi preoţi – judecători. Chiar înainte de epoca strălucită a lui Hammurabi, au cârmuit o serie de regi legislatori ale căror legi se găsesc aplicate în contracte şi decizii juridice din acele
perioade.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 67
Data de înscriere : 25/09/2012
Varsta : 46
Localizare : Constanta

http://ctcresearch.ro

Sus In jos

cosmogonia sumeriană Empty cultul şi slujirea la asiro-babilonieni

Mesaj  Admin Mar Noi 27, 2012 1:43 pm

CULTUL - este strâns legat de prezenţa templelor, construite din cărămizi de argilă uscată. Cel mai frumos templu era E-Sagila („casa care înalţă capul”) din oraşul Babilon, ridicat în cinstea zeului Marduk. În el statuia imensă a zeului cinstit era din aur masiv.
Scopul templului era de a fi casa zeului, unde deci se afla statuia acestuia. De aceea, statuile erau spălate, îmbrăcate şi hrănite zilnic. Ele nu erau accesibile oricărui muritor, ci doar preoţilor. La anumite sărbători, aceste statui erau arătate mulţimilor, fiind considerate cel mai de preţ bun al oraşului. Dacă statuia era luată de cuceritori, acest lucru simboliza faptul că zeul s-a supărat foarte tare pe cetatea respectivă şi a hotărât să o părăsească.
O prezenţă pe lângă templu era zigguratul sau zikkuratul, care reprezenta un fel de axis mundi, deoarece se considera că prin el omul se poate ridica spre cer. Zigguratele erau construite terasat, foarte înalte, ca un simbol al legăturii dintre cer şi pământ. De exemplu, cel mai mare turn de acest fel, identificat cu turnul Babel, avea, după aprecierile lui Herodot latura bazei pătrate de 180 de metri iar înălţimea de 990 de metri. Se pare că într-o primă fază aceste ziggurate erau platforma de pe care regele aducea jertfă zeilor.
SACERDOŢIUL - Teoretic, regele era preotul prin excelenţă în faţa zeilor, fiind subsituit în slujirea zilnică de diferitele categorii de preoţi. Existau câteva categorii de sacerdoţi, fiecare cu sarcini precise, dintre care amintim:
-Enu era tipul pe care îl purta regele sau nobilii, desemnând veriga de legătură dintre templul respectiv şi zeul care era cinstit în el.
-Şangu era demnitatea administrativă supremă din cadrul templului. Preoţii erau numiţi erib biti („cel care avea voie să intre în templu”.
-Primul loc între preoţii templului îl ocupa şeşgalu, un fel de inspector general al cultului. Puterea lui era foarte mare, el fiind cel care îl dezbrăca pe rege de însemnele regale, la Anul Nou, când avea loc „spovedania regelui”, în cadrul căreia acesta era pălmuit de şeşgalu pentru a-şi plânge păcatele sale.
-Ashipu şi mashmashu, care aveau atribuţii de exorcişti. Primii trebuiau să alunge demonii din casele oamenilor iar ceilalţi eliminau fenomenele demonice din preajma templelor şi le resfinţeau în caz de profanare.
-Kallu aveau ca sarcină muzica şi cântarea la templu, utilizând ca instrument mai ales toba sacră.
-Baru erau „cititorii” în stele, în bobi, în ulei turnat pe apă, ghicind voinţa zeilor în viitor. Trebuie reţinut faptul că astrologia s-a născut în Babilon, odată cu aceşti preoţi.
-Kurgaru şi assinu erau eunucii de la templele lui Ishtar, care aveau grijă de preotesele care practicau cultul erotic al lui Ishtar.
-În fine, mai putem aminti preotesele-prostitualele lui Ishtar, care aveau diferite denumiri: qadishtu (mireasa templului), naditu (cea nefertilă), harimtu (cea sfinţită) sau ishtaritu (cea care aparţine lui Ishtar). Cultul lor aşa cum am arătat era legat de fecunditate şi de fertilitatea oamenilor şi a ogoarelor, respectiv al animalelor.
În ceea ce priveşte modul de slujire, preoţii slujeau la început dezbrăcaţi de haine pentru a simboliza puritatea lor în faţa sacrului. Ulterior ei vor purta o hlamidă roşie, deoarece această culoare alunga demonii, considerau mesopotamienii. Jertfele constau în ofrande de aur, argint sau alimente. La masa zeilor se aduceau zilnic 12 sau 36 de pâini nedospite, care erau consumate de preoţi. Ca sacrificii animale, amintim de asemenea că se înjunghiau bovine sau ovine şi foarte rar oameni. Ultimul tip de sacrificiu era săvârşit doar în caz de situaţie extremă.
SĂRBĂTORILE - Cultul divin avea ca scop să îl facă pe zeu să se simtă bine, de aceea alimentele aduse zilnic erau impecabile şi suficiente pentru acesta. Evident ele erau consumate apoi de către cei care erau desemnaţi ca fiind ajutoarele „fiului zeului”, al regelui, adică preoţii care îl înlocuiau la slujirea zilnică. Ca o ciudăţenie a acestor concepţii, nici zeul, nici regele nu trebuiau să vie văzuţi atunci când serveau masa, deoarece se considera că acest lucru este o impietate mare. De aceea se trăgea o perdea care ascundea acest act.
Un element important în oficierea animalelor era faptul că se considera că acestea cumulează în sine păcatele celui care aduce jertfa, de aceea sângele animalului se scurgea înaintea zeului, eliminându-se odată cu aceasta şi păcatele oamenilor. Era deci un fel de sacrificiu al ispăşirii, care la evrei se cunoştea sub numele de Yom Kippur.
Cea mai importantă sărbătoare a asiro-babilonienilor era, aşa cum se ştie, Anul Nou (akitu), care se săvârşea de către rege. Ea dura 11 zile iar în cadrul ei se citea de două ori poemul Enuma Elish. În ziua a 5-a avea loc purificarea templului lui Marduk. Acum se jertfea o oaie iar trupul ei era dus în templu pentru a prelua tot ceea ce era impur, amintindu-se de practica ţapului ispăşitor. Apoi regele intra în templu, unde în faţa statuii lui Marduk era dezbrăcat de hainele sale regale, de către preotul şeşgallu, era umilit, primind palme, fiind tras de barbă, de urechi, etc. Regele trebuia să facă acum mărturisirea păcatelor, deoarece se credea că păcatele regelui sunt un blestem pentru ţară. De aceea, spovedania regală trebuia să fie foarte realistă şi să fie însoţită de lacrimi. Preotul îl trăgea de păr, de urechi, îi dădea palme, tocmai pentru ca regele să plângă şi prin aceasta să se mărturisească deplin iar păcatele să fie iertate printr-o pocăinţă deplină. Marduk era satisfăcut doar când regele ajungea să verse lacrimi. Era singura zi când preoţii aveau posibilitatea unui astfel de comportament. Se mai credea că acum, de Anul Nou, se fixează destinele oamenilor, de aceea fiecare trebuia să se roage profund ca pentru anul care vine destinul omului şi al familiei sale să fie bun.
Între alte sărbători mai pot fi amintite lunile pline, eclipsele de lună şi plecarea respectiv revenirea lui Tammuz.
Admin
Admin
Admin

Mesaje : 67
Data de înscriere : 25/09/2012
Varsta : 46
Localizare : Constanta

http://ctcresearch.ro

Sus In jos

cosmogonia sumeriană Empty Re: cosmogonia sumeriană

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum